Retinopatia diabetică
Reprezintă o complicație a diabetului zaharat și este principala cauză de orbire la pacienții diabetici. Este întâlnită mai frecvent la pacienții cu diabet zaharat de tip 1, la cei cu un control slab al glicemiei și la cei ce asociază hipertensiune arterială, obezitate sau sunt fumători.
Retinopatia diabetică are mai multe stadii de evoluție conform ghidurilor ETDRS ( Early Treatment Diabetic Retinopathy Study) și anume neproliferativă sau proliferativă. Retinopatia diabetică complicată presupune existența de hemoragii intravitreene/preretiniene, membrane fibrovasculare, decolare tracțională de retină sau glaucom neovascular.
Monitorizarea pacientului se face la intervale regulate și constă, pe lângă examenul oftalmologic general, în realizarea de Tomografii în Coerență Optică ale regiunii maculare în vederea cuantificării gradului de edem macular, compararea cu examinările anterioare și stabilirea planului de tratament.
Tratamentul se realizează în funcție de stadiul de evoluție și presupune monitorizarea strictă a glicemiei, tratamentul edemului macular clinic semnificativ (fotocoagulare laser Argon/ Yag dublat în frecvență, injecții intravitreene cu agenți anti-VEGF Bevacizumab/Aflibercept sau Triamcinolon) sau panfotocoagulare laser Argon în retinopatia proliferativă. În cazul apariției retinopatiei diabetice complicate tratamentul se adresează, pe lângă controlul glicemiei și al altor factori de risc asociați, complicației și este realizat de chirurgul vitreoretinian.
Evaluarea filmului lacrimal în Sindromul de Ochi Uscat
Se instilează picături cu fluoresceină (colorant) în fundul de sac inferior, pacientul este poziționat la biomicroscopul cu filtru albastru cobalt. Este rugat să clipească de câteva ori, apoi se numară secundele de la ultimul clipit al acestuia până la apariția primelor zone uscate la nivelul corneei. Timpul de rupere al filmului lacrimal sub 10 secunde este considerat anormal și arată o instabilitate a filmului lacrimal. Se întâlnește atunci când cantitatea produsă de lacrimi este scăzută și în afecțiuni ale glandelor Meibomius.
Testul Shirmer este utilizat atunci când dorim să evaluam cantitatea de lacrimi produsă de glanda lacrimală. Se poate realiza fără instilarea în prealabil a unui anestezic (test Schirmer 1) pentru măsurarea secreției lacrimale reflexe sau după instilarea unui anestezic local (test Schirmer 2) pentru măsurarea secreției lacrimale bazale. Testul constă în introducerea în ambii ochi simultan a unor hârtii de filtru gradate late de 5 mm și lungi de 35 mm. Sunt lăsate 5 minute în poziție apoi se citește rezultatul.
Se consideră anormale valorile sub 10 mm ale testului Schirmer 1 și sub 6 mm ale testului Schirmer 2.